Capitolul 2 din „Femeia în viziunea lui Adam”..

Aici găsești primul capitol!!!

Capitolul 2

Ușa se deschide și din holul de la intrare se aude un zgomot ca de ambulanță. Mama și soneria ei de la telefon. Încep să râd și îi ies în întâmpinare. Apartamentul este mic, holul de la intrare dă în sufragerie și în bucătărie, iar holul de la camera mea dă spre baie și spre sufragerie. Intră și vorbește timp de 5 secunde cu Buna la telefon spunându-i programul pe care îl are astăzi.

O las să vorbească dar termină foarte repede și mă duc spre ea.

-Adam Alexandru!! Mă strigă mama pe ambele nume, așa cum o făcea atunci când eram mic și făceam năzbâtii. Mă duc în bucătărie și o văd gustând din clătitele pregătite de Olga. Au mai rămas câteva, așa că mama își face de cap.

-Mama! Alea sunt ale mele!! Și mă duc ca un copil mic să i le iau din față. Râde.

-Se pare că ai avut o companie plăcută aseară sau de dimineață. Sunt bune, cu toate că au cam multă esență de vanilie! Zâmbește încântată că cineva are grijă de mine.

-A fost o prietenă aici, dar nu contează asta. Ce mi-ai adus? Și ochii mei de bebeluș încep să caute în sacoșă.

Încântată până peste cap de importanța pe care i-o dau și pentru faptul că o sărut pe frunte în timp ce răscolesc în cratița de mâncare, îmi zâmbește și îmi spune că totul este proaspăt făcut de dimineață.

Cine nu își dorește o mamă ca a mea? Este atât de grijulie și atât de blândă! Uneori nu știu cum să mă port în prezența ei de frică să nu fiu prea mamos. Tata nu a fost niciodată încântat de faptul că mă lipesc așa tare de mama, își dorea atenție și o primea, dar doar din partea Andreei.

-Am să pregătesc un tort pentru Andreea, iar mâine seară i-am spus să vină la mine că trebuie să discut cu ea! Am fost foarte rece, probabil crede că am uitat de ziua ei.

Râde și îmi face cu ochiul ca și cum ar fi secretul nostru.

-Să nu îi zici nimic, am invitat și câteva rude, pe matușa Letiția(sora mamei) și soțul ei, pe Buna și Bunul, colega ei Carina care probabil vine cu Catalin(copilul Carinei), pe vecina aia din Popești cu care se mai vede Andreea, aia de lucrează cu tine, cum o cheamă?

-Lia??întreb eu mirat. O cunoașteți pe Lia?

-Taică’tău nu, dar eu am vazut-o o dată, era la atelierul Andreei. Și se uita la mine ca și cum ar fi vrut să descifreze ce gândesc. Zâmbește iar apoi mă întreabă dacă măderanjează.

-E bine măi mamă! Doar ăștia suntem? Întreb ca să schimb subiectul legat de Lia, probabil și-a dat seama că mă atrage dar știe că sunt foarte drăgăstos cu orice femeie.

-Aa, nu! Vin și vecinii: Sandu și Ionica, l-am chemat și pe Victor(iubitul Andreei) dar oricum nu-ți face griji am pregătit totul.

-Domnul 5 stele când se întoarce? Râd și se uită la mine cu amuzament.

-Dan o să fie și el prezent mâine! Așa mi-a promis! Și se uită pe geam în parcare în timp ce eu ma întreb ce mai pune la cale.

Mama mereu pune țara la cale si mă include și pe mine in acest plan al ei. Acum îmi vine să râd dar știu sigur că și mie o să-mi facă și mie o petrecere surpriză și mă va suna nervoasă spunându-mi că vrea să vorbim ceva serios. Ca de obicei același plan.

***

Este ora 5 fără un sfert și sunt îmbrăcat de o ora, aștept să mă sune Lia ca să cobor. Mă uit în oglindă și nu îmi dau seama cum trece timpul. Nu mă admir, mai degrabă mă uit la nasul meu mic și în vânt, sunt puțin bronzat și mă gândesc dacă să rămân în cămașă sau să pun un tricou. Lia mă vede zilnic în cămașă, dar parcă să ies cu o femeie atât de elegantă și să port un tricou de sport nu merge.

Las cămașa pe mine, îmi pun Iphoneul în buzunar, îmi mai trec o dată mâna prin păr și îmi dau seama că nu am nici un leu așa că mă încalț repede și ies până la bancomatul de jos să scot niște bani. Intru în lift și sună Lia.

-Am făcut pană! Țipă ea puțin iritată…

-Auch. Unde ești? Și mă gândesc la 100 de soluții prin care să o ajut, mai ales că stă în Popești și de la Big Berceni trebuie să ia un Maxi Taxi ca să ajungă acasă.

-Sunt aproape de Brâncoveanu, de fapt sunt acolo la Shaorma unde am mâncat atunci! Și încă este nervoasă.

În 10 minute ajung la Shaormerie și o văd cu pete de negreală pe față, pe mâini și pe pantalonii albi. Este atât de atrăgătoare, cum încearcă să monteze roata de rezervă, atât de puternică dar și atât de neputincioasă.

Mă apropi de ea și se uită la mine lung cu un zâmbet puțin forțat, mă aplec și încerc să o ajut cu roata de rezervă.

-Trebuie să o ducem urgent la un service ca să pot diseară să mă întorc acasă. E supărată, furioasă și mă simt vinovat pentru că eu sunt cel care a chemat-o la o cafea..

-Stai liniștită, unchiul Nae(soțul Letiției) are un service auto la Big Berceni, îl sun acum poate vine chiar el să ne ajute. Îi văd privirea de leoaica (Leoaică tânără iubirea, poezie pe care o învățam acum cațiva ani pentru bac).

-Păi da măi Adam, dar poate să o repare până diseară? Era disperată, o priveam în ochi și clipea foarte des cu genele lungi ușor rimelate.

Pun mâna pe telefon și ea se uită supărată la mine ca și cum ar fi vrut să plângă.

-Alo! Unchiule! Ce faci? Dincolo de fir știam că se ascunde o mustață căruntă și o chelie puțin ridată.

-Să trăiești tăticule! Ce să fac, toată ziua muncesc! Cald de mori, plin de mașini care mai de care …

Îl întrerup și cred că îl deranjează puțin, îmi imaginez cum strâmbă din mustață și își pune degetele peste ea cu un oftat ca și cum și-ar imagina că nu am timp să îi ascult nimicurile..

-Am o urgență! Îi spun deși eram deja puțin îngândurat că nu poate să ne ajute dar deja îi dădusem o speranță Liei.

-Ai pațit ceva? Vrei o mașină? Pus pe șotii ca de obicei și încearcând să îmi vândă orice vechitură pe care o ținea în garaj mai mult de 2 ani.

-Nu e! Sunt cu o colegă de la muncă, suntem la Brâncoveanu la shaormerie și a făcut pană.. îl aud cum oftează și i se schimbă puțin tonul ca și cum ar fi fost îngrijorat…

-Păi pune roata de rezervă și vino la mine, până mâine e gata. Eram sigur că asta o să spună și deja îmi formez vocea de copil.

-Unchiule, Lia ar cam avea nevoie de mașină în seara asta că stă în Popești și nu are cu ce să ajungă acasă.

-AAA pai spune-i lu’ mă-ta să vină să o ia și râde el pe sub mustață.

-Nu ai cum să o faci în seara asta? Eram deja puțin agitat.

-Nu e tăticule! Păi deja unul din baieți e în concediu, celălalt este internat la spital și sunt doar eu cu Fane și într-o ora închidem. Vrei să vin să iau eu mașina?

Stau puțin pe gânduri și mă uit la Lia, îi zic în câteva cuvinte că nu se poate rezolva în seara asta și se uită tristă la mine dar acceptă să ducem mașina la Nae.

-Hai că te așteptăm aici. În cât timp ajungi? Și deja mă îngrijorez de faptul că s-ar putea ca anticariatul de la Universitate să fie închis când ajungem noi.

-În 15 minute că iau tramvaiul! Hai să trăiești! Și închide fără să aștepte răspunsul meu.

Luăm metroul și Lia pare îngândurată, nu știe ce să facă pentru că accesul pe strada ei se face doar cu mașina personală sau cu „pejosul”. Nu am fost niciodată la ea, dar din câte mi-a povestit pare dificil să mergi pe jos noaptea pe acolo.

Mă uit în jurul meu și văd în metrou în celalalt vagon o fată care seamănă izbitor cu Olga și îmi amintesc că trebuia să o sun, dar cum să îi zic că acum sunt cu Lia, ce o să își închipuie, și de ce să o sun?

-La ce te gândești? Mă întreabă femeia de lângă mine cu aer de domniță suavă. O femeie cu un chip de copil care dacă nu s-ar machia ar fi și mai frumoasă. Nu pot să nu mă uit în ochii ei atunci când mă întreabă, este mult prea ademenitoare privirea ei, ochii ei verzi și naivi mă privesc cugetând.

-Când m-ai întrebat de Eva, adică Olga spun eu încercând să fac discuția mai serioasă, m-ai întrebat pentru că voiai să știi dacă a fost ok întâlnirea sau să știi dacă sunt încăliber?

Rămâne șocată de întrebarea mea își deschide gura, încearcă să silabisească niște cuvinte în aer:

-P…ă..i nu.. eram…. Curioasă, iar gura ei transformă cuvântul curioasă în cel mai interesant cuvânt, cel mai frumos cuvânt rostit de o femeie până acum..

Curioasă pentru că ar fi vrut să știe dacă sunt încă liber sau curioasă pentru că așa sunt toate femeile pe care le cunosc? Mă întrebam în gând și nu știam dacă să îndrăznesc să rostesc întrebarea cu voce tare. O simțeam pierdută, nu știa unde să își ascundă îmbujorarea, iar ochii, ochii erau cea mai frumoasă pictură celebră pe care puteam să o agăț pe peretele din cameră și să mă uit neclintit la ea în fiecare dimineață și seară. Dacă ar fi știut Andreea ce gândesc despre ochii unei femei cred că m-ar fi chemat la atelier să îi fac descrierile pentru tablouri.

Îndrăznesc să o întreb totuși, dar din păcate ieșim din metrou și privirea ei se mută spre alte direcții, astfel nu pot să îmi dau seama cât de jenată este de întrebarea mea.

-Sunt curioasă ca orice femeie, ca orice prietenă care vrea să afle ce a făcut colegul ei ca să se amuze mai apoi împreună cu el…. Și îmi dau seama că răspunsul ei este de fapt ceeace îmi doream să aud!

O plac și am plăcut-o de când am văzut-o dar cum pot să am o relație cu tânăra mea colegă? Îmi doream să mă placă și ea lafel de mult cât o plăceam eu, dar după îmi venea în gând regula de bază: fără relații la birou.

Ajungem la ora 6 fără 15 la anticariatul de pe colț de la Universitate, cel mare din fața fast-foodului Springtime, intrăm și în gândul meu îi mulțumesc unchiului Nae că nu ne-a ținut mult de vorbă, probabil că și el era ocupat cu ale lui.

Cărți, tablouri, scaune, veioze, candelabre, și alte tipuri de obiecte care după părerea mea sunt niște lucruri prea scumpe și prea învechite pentru a sta în casa unui om. Mie îmi place modernul chiar dacă clasicul mă înnebunește, nu aș putea trăi într-o casă plină cu vechituri.

Lia găsește o carte pe care o răsfoiește, iar eu încep să caut ceva perfect. Nu știu exact ce caut dar încerc să mă leg de copilăria noastră ca să îmi dau seamace i-ar plăcea Andreei. Găsesc cărticica “Cartea cu trei iezi” și îmi amintesc cum în fiecare seară mama ne spunea povestea înainte de culcare, iar după ce pleca din cameră, Andreea aprindea lumina și încerca să coloreze niște iezi punând deasupra animăluțelor numele meu și al ei.

-Asta este! Am găsit! Și Lia se uită la mine mirată.

-Adam!Ești ciudat rău! Sora ta împlinește 23 de ani. Crezi că vrea cartea asta? Eram sigur că nu înțelege, căpușorul ăla mic al ei este atât de naiv.

-Este perfectă! O cumpăr!

Ieșim din magazin și începe să râdă, iar râsul ei îmi amintește de mama și de ceea ce îmi spunea când eram mic “Adam, tu să crești mare și să găsești o fată pe care să o poți iubi, să iubești orice la ea până și râsul copilăresc atunci când nu înțelege ce îi spui!…” în fine era mai lung citatul și îmi amintesc că mi-am notat pe un caiețel în care îmi scriam toate vorbele frumoase ale mamei și ale Andreei. Și acum mai am caietul ăla în pod acasă.

Trecem pe Lipscani și Lia se oprește în fața unui magazin de haine, se uita în vitrină la o rochie de petrecere și îmi vine automat în cap imaginea ei atunci când am ieșit în club. Îmbrăcată ca o femeie, o femeie pe care nu o recunoșteam și care mai mult imi displăcea.

-Asta îi cumpăr eu cadou! Este superbă! Spune Lia râzând puțin și făcând un semn cu arătătorul spre rochiță.

-Era o rochie roșie din dantelă, părea drăguță dar nu cred că era genul Andreei. Mă uit timp de o secundă la Lia iar apoi o întreb:

-Mama mi-a spus că vii mâine.. Eu de ce nu știam? Fiind “șeful” tău cred că trebuia să îmi spui că vii la o petrecere în casa mamei unde sunt și eu… și par puțin nervos sau aspru dar chiar nu mi-a spus.

-Abia aștept!! Și râde mulțumită de fața mea înfuriată.

Ne așezăm la o cafenea din Centrul Vechi mulțumită în sfârșit că stă jos și bea ceva rece. Eu beau o bere iar ea comandă un mojito fără alcool.Ne uităm pe stradăla lumea care trece, de altfel și lumea se uită la noi, sau probabil la ea și mă simt puțin incomod de faptul că este atât de frumoasă. Fata asta care acum 2 ani a venit în biroul meu, era o fetișcană cu fusta de blug până la genunchi și o cămașă albă. Pe atunci era mult mai simplă și purta o bentiță cu floricele pe cap. Credeam că este cea mai frumoasă femeie din lume și nu m-am înșelat, și acum este la fel de frumoasă iar bărbații roiesc în jurul ei.

Stă așezată pe scaunul din lemn al cafenelei și înca i se văd urmele de negreală pe față și pe pantaloni. Este puțin supărată dar cred că este din cauza mașinii.

Este deja ora 8 și jumătate și încă nu s-a înserat, în ochii ei văd o sclipire care luminează toată strada Lipscani. Ochii ei verzi gălbui sunt atât de greu de citit, atât de ușor de iubit și atât de fermecător de privit.

-Ai niște ochi superbi! “Nah că am spus-o” îmi spun în gând, iar ea mă privește uimită probabil de faptul că e prima oară când îi fac un compliment.

-Eva cred că avea ochii căprui.. spune cu un glas blând și trist, iar apoi se joacă cu paiul sucului. O văd însă puțin mai încântată după ce i-am spus că îmi plac ochii ei și îmi dau seama că sentimentele ei față de mine sunt puțin mai puternice decât mi-am închipuit. “Nu vreau să mă îndrăgostesc” îmi spun în minte încercând să îmi desprind ochii de la chipul ei rumenit.

În gândul meu îmi vin mai multe întrebări, poate sunt nervos: “Femeie? Tu chiar nu știi să apreciezi un compliment?” sau “Mai bine nu îi ziceam” sau “Nici măcar nu știe să îmi mulțumească” dar nu îi răspund nimic. Cu gura puțin deschisă și ațintită ușor în direcția mea ca și cum uitase să îmi spună ceva, se repezește și spune:

-Ștampila? Adam? Dă-mi ștampila! Și tonul ei mi se pare că se schimbă într-un mod puțin mai formal decât până acum.

Caut în geanta mea în care îmi țin de obicei portofelul, o agendă cu numere de telefon și o agendă mai mare în care îmi notez lucruri legate de birou sau lucruri personale. Mă uit în buzunarul mai mic unde știam că am pus-o și după câteva clipe îmi aduc aminte că eu coborâsem să scot bani și urma să mă întorc în casă să iau șampila atunci când ea m-a sunat să-mi spună că a făcut pană la mașină.

-Nu cred! Și se uită la mine în timp ce mai bea o gură din mojito. Nu cred Adam Alexandru!